Poveste cu prosti

      Hai sa ne intelegem din capul locului: prostii nu sunt ei, prostii suntem noi. Prostii lor. Castelul sau Procesul lui Kafka? O nimica toata. Dar hai cu povestirea.     

      Ora 11:15 dimineata. Deja sunt 32 de grade Celsius. Cobor din masina si valul de caldura de afara ma face sa transpir instantaneu. Lucrul asta imi creeaza o stare de disconfort si mai mare dupa ce o jumatate de ora m-am tot invartit, pe diverse stradute, in jurul cladirii fiscului in cautarea unui loc de parcare. Am incercat sa vanez partea dreapta prinvind prin parbriz exact in directia unde am lipita vigneta care imi da dreptul (pe banii platiti pe vigneta, evident) sa parchez oriunde. Asta in cazul in care ai unde sa parchezi.  Ca locuri de parcare oricum nu sunt nici macar pentru un sfert din numarul celor care platesc vigneta (ca daca nu o platesti, iei amenda). M-am lasat pagubas si am parcat la inca vreo 10 minute de mers pe jos pana la cladirea fiscului, minute care par de doua-trei ori mai lungi daca le faci pe liparul asta. Ajung in sfarsit in racoarea din cladirea 1. Ma opresc imediat ce usa se inchide in urma mea ca sa imi bucur corpul transpirat de mangaierea racoroasa a aerului care ma inunda din toate partile. Mintea mea meschina de platitor de taxe si impozite in loc sa se bucure deplin incepe si face calcule rapide pornind de la intrebarea “oare cat ii costa curentul pe astia de isi permit sa aibe atat de racoare pana si in holuletul asta? Imi fac curaj si imi impun un zambet transfigurat cu care incerc sa sparg usa biroului de informatii. “Fiti draguta…”. “Asteptati putin”, mi se raspunde sec si distant. Privesc curios in jur si cum eram singurul care o indemna sa fie draguta dau iarasi sa deschid gura. Sunt oprit si de data asta de interdictia unei maini stangi ridicata, mai ferma ca a politistului care vrea sa te traga pe dreapta. Astept putin. Mana dreapta a doamnei, al carei gest de ridicare a cestii cu cafea fusese intrerupt, continua sa strabata drumul dintre masa si buzele carnoase, evident cu ceasca de cafea delicat stransa intre aratator si degetul mare, apoi (dupa principiul “mai lunga-mi pare calea/ acum la-ntors acasa”) strabate greoi drumul invers. Ma priveste mustrator si ma intreaba: “Ce doriti?”. Ii spun cat mai afabil cu putinta (tot eu, de parca nu eu as fi fost solicitantul) ce si cum. Parca fericita ca a scapat numai cu atat, doamna imi arunca un zambet (cred ca am deslusit, in spatele coafurii bine aranjate pentru caldura asta, gandul: “fraiere!”) si imi spune “Mergeti in Cladirea 2”. Ies, traversez strada strecurandu-ma cu greu printre valurile de caldura si intru in Cladirea 2. Norocul incepe sa imi surada. Nimeresc exact la ghiseul care trebuie (norocul incepatorului, ar spune gurile rele). Spun ce probleme imi poarta pasii prin partea asta de lume (eram pentru prima oara in atare situatie si socoteam ca trebuie sa zambesc continuu, ca un extraterestru ce nu vrea sa ii supere pe ciudatii astia care nu pareau fiinte vii). De data asta chipul cu parul blond inexpresiv imi intinde un teanc de cinci coli de hartie si imi spune “Trebuiesc completate”. Din felul in care nu ma mai vede deduc ca nu mai am voie sa cer niciun fel de lamurire. Ma retrag intr-un colt gasit cu greu pentru ca toate colturile posibile erau ocupate de grupuri de alti rataciti care completau conspirativ hartii. Termin si ma intorc la chipul blond inexpresiv. Nu apuc sa intreb decat “Unde…”  pentru ca pixul doamnei imi arata autoritar un panou la vreo cinci metri distanta pe care era desenata impecabil o sageata ce indica ghiseul unde se depun actele. Aici ma scald in mirosul de transpiratie racita a altor doi solicitanti ai caror pasi marunti te duc cu gandul la faptul ca isi cer scuze, ca niste infractori in fata instantei,  ca trebuie sa deranjeze ditamai impunatoarea cladire a statului unde te duci sa platesti taxe, dari si impozite. Intind hartiile zambind, aproape sa imi dau duhul, iar doamna incepe sa citeasca hartiile. Vad cum chipul ei incepe sa devina contractat. Instinctiv fac un pas in spate ca sa previn o eventuala lovitura prin surprindere. Ma loveste numai propozitia iritata a doamnei care imi spune sec: “Trebuie sa mergeti in Cladirea 1 pentru ca sunteti persoana juridica”. Multumesc jenat (“doamne cat de prost pot fi”, imi spun cu imputare), imi cer scuze pentru deranj si ies iarasi in liparul si mai mare deja. Caldura imi apasa pe umeri ca o cruce incinsa iar strada dogoritoare pare un soi de Golgota. Ma intorc in Cladirea 1. Aici ma duc iarasi la doamna cu cafeaua care inca nu se terminase (sau poate o fi fost alta? ca ceasca era de data asta plina), doamna, parca induiosata de prostia mea de novice, imi spune amuzata (nu stiu daca de prostia mea sau doar pentru ca inchisese telefonul cu un chicotit si cu un scurt “te pup, draga”): “Aaaaa, sunteti persoana juridica? Pai atunci trebuie sa iesiti din cladire si sa va duceti coleasa la intrarea B”. Ies din racoarea binefacatoare, alerg, doar ca sa scap mai repede de caldura si intru precipitat pe intrarea B. Ma uit dezorientat imprejur ca sa intreb pe cineva cam in ce directie sa ma indrept. Cum nu vad decat chipuri dezabuzate de solicitanti ravasiti de dorinta de a da bani la stat, imi las instinctul sa actioneze si ma indrept horatat (atat cat mai mai lasau picioarele dupa repriza asta de alternanta caldura torida-recele aerelor conditionare-chipuri care iti dadeau de inteles ca ceri palme) catre secretariat. Bat timid la usa si intru, evident dupa ce aud un glas ca de heruvim “intra”. Uit de caldura, uit de oboseala, uit de transpiratie, uit de hartiile pe care le aveam in mana. Un chip zambitor, o rochie vaporoasa care lasa sa se banuiasca o coapsa prelunga bine proportionata, un san diafan ma intreaba din priviri ce doresc. Pentru cateva secunde tind sa cred ca am ajuns in Rai. Cum sa ii spun ca nu mai doresc nimic? Cum sa ii spun ca imi doresc sa imi dau ultima suflare in bratele ei? Imi revin jenat din reverie si ii spun ca sunt persoana juridica si vreau sa depun niste acte ca sa platesc niste bani statului. Acelasi stat care a creeat o asemenea creatura de o minunatie de nedescris in cuvinte. Ma masoara discret de sus pana jos (instinctiv imi aranjez si eu tinuta lejera), ca pentru a face o evaluare cat mai exacta a prostiei mele (oare este atat de vizibila? va trebui pe viitor sa incerc sa mi-o vad si eu macar dimineata cand ma duc in fata oclinzii sa ma aranjez) si imi spune cu un glas ca un cantec de slava a ingerilor: “Va trebui sa reveniti luni pentru ca azi este joi si nu mai avem program cu publicul”. Publicul fiind eu. Evident nu mai am timp sa ma intreb al cui public pentru ca ingerul dispare provocator printr-o usa capitonata. Luni revin, ferchezuit, plin de speranta, la secretariat. Prima surpriza neplacuta este ca locul ingerului fusese luat de strabunica lui (de fapt ei). Ma trimite la “iesiti pe usa aia si mergeti la dreapta si intrati in primul birou de pe stanga”. Glasul ei plin de compasiune care, probabil, vazuse multi fraieri ca mine la viata ei, imi duce pasii direct la biroul cu pricina. “Da, la noi. Dati hartiile”. Nu vad in fata ochilor decat o mana intinsa si un crestet neuniform vopsit. Hartiile dispar brusc sub crestetul neuniform vopsit apoi reapar ca dupa o scamatorie iar crestetul imi vorbeste autoritar: “Mergeti in spate la biroul din capatul holului sa va dea de acolo o hartie. Va spune doamna ce sa faceti cu ea”. Ma indrept temator catre biroul din capatul holului strecurandu-ma printre maldare de dosare ca printr-un transeu, asteptandu-ma sa aud in orice clipa tipetele de durere ale fantomelor unor soldati morti in Primul Razboi Mondial. Bat la usa dominat de sentimentul ca sunt un nemernic pentru ca imi permit sa ii deranjez pe toti oamenii astia atat de ocupati. Nu mai astept raspuns si intru bagand intai capul cu teama. O doamna intre doua varste imi zambeste ca unei amintiri si intinde mana spre mine spunandu-mi: “Dati hartiile si luati loc putin”. Ma intreb uimit “Oare imi citeste gandurile? De unde stie ca trebuie sa ii dau niste hartii?”. Ma uit in jur si cum nu vad decat maldare de dosare pe care as fi putut sa stau, spun incurcat: “Multumesc mult, doamna, am sa stau in picioare ca nu sunt obosit”. Da din umeri (probabil a vrut sa spuna “Faci cum vrei”) si uita complet de mine, absorbita fiind de importanta hartiilor. Dupa un timp isi aduce aminte de mine si imi intinde o hartiuta in timp ce imi spune: “V-am calculat taxa. Va duceti cu ea in fata la intrare sa luati numar de inregistrare apoi va intoarceti la mine.” Dau sa intreb in care fata si in care intrare dar inteleg, din felul in care nu ma mai vede, ca audienta s-a terminat. Cel putin deocamdata. Ma intorc in fata la intrare si inteligenta mea de exceptie gaseste un ghiseu desupra caruia scrie “registratura”. Respir usurat si incurajat: nu era nici tipenie de solicitant acolo. Numai ca nici in spatele ghiseului nu era nimeni. Astept 20 de minute lungi cat una dintre multele eternitati care mi-au marcat viata. Intind hartia cu pricina. Doamna (o alta doamna), ca intr-un numar de magie, deschide la repezeala mai multe registre in care scrie parca formula cu ajutorul careia plumbul se va transforma in aur si imi intinde inapoi aceeasi hartie dar cu niste semne de neinteles (pentru mine, neinitiatul). Fara nicio vorba. Fara niciun gest. Cu miscari exacte si bine masurate ca un ceas elvetian. Nu indraznesc sa tulbur linistea decat cu un soptit, ca o taina, “multumesc” si ma intorc triunfator la doamna intre doua varste care zambea aceleiasi amintiri. Imi ia din mana hartia (ce noroc ca nu a mai trebuit sa ma plimb cu maldarul ala initial de coli de hartie ci doar cu peticul asta; pur si simplu ii sunt recunoscator amintirii careia ii zambea doamna) si imi spune sa vin maine la ora 13. Dupa care iarasi nu ma mai vede. Ma simt vinovat pentru nestiinta mea dar fara o vorba plec cu gandul ca maine la ora 13 trebuie sa revin. Caldura insuportabila de afara ma trezeste la viata mea mizera de solicitant nerecunsocator care se duce sa dea bani la stat. A doua zi la fix ora 13 ma prezint la biroul parasit cu o zi inante. Oamenii astia chiar stiu totul despre tine. Nici nu apuc sa deschid gura ca, de data asta o alta purtatoare de amintiri placute, ma roaga sa revin dupa o jumate de ora pentru ca “nu a iesit mapa”. Ma intreb incurcat, ca un nestiutor notoriu ce sunt, “care mapa?” in timp ce ma indrept catre cea mai apropiata cafenea, un licean deznadajduit de refuzul primei iubiri ratate. Ma intorc dupa jumate de ora dar mai astept inca 15 minute pentru ca, probabil, mapa iesea cu greu, ca un copil ce trebuie scos cu forcepsul. Mi se intinde o alta hartie (a cata? cine le mai stie numarul…) si sunt indemnat sa “luati-o si mergeti in sala mare aici in cladirea asta (“uh, ce usurare ca este tot in cladirea asta”, gandesc eu) ca sa platiti”. Nestiind unde sa platesc (numai nestiinta mea este de vina) indraznesc si intru la secretariat dupa doua batai sincere in usa. Pentru prima oara o doamna (o alta doamna) imi zambeste incurajator si da semne ca tinde sa creada ca sunt om. Ma invata binevoitor cum pot ajunge la locul unde se pot plati banii. Aici am in fata numai perspectiva ca, in sfarsit, in curand se va termina totul.  Deja incepe sa imi revina pofta de viata. Chiar am norocul sa fiu singur in fata ghiseului cu pricina. Numai ca aici ma primeste doar un anunt pe care scrie citet “pauza de masa”. Astept rabdator 20 de minute. Intre timp in spatele meu se mai aseaza inca patru persoane (nici nu indraznesc sa scriu “oameni” dupa cum arata). Evident incep sa se impinga nerabdatori unul in altul. Intre un barbat si o femeie chiar incepe o mica disputa pe teme clasice. Cand apare fiinta de dupa ghiseu (nu mai am forta sa vad daca este fiinta omeneasca sau doar un klingonian aburit), imi smulge din mana hartiuta, imi da o alta hartie (stiu ca este o alta hartiuta dupa dimensiune; in rest nu mai stiu cum sa le deosebesc). Merg ca un robot la ghiseul 3 unde intid hartiuta, mi se cere sa o semnez, semnez, dau banii si iau chitanta. Intreb ravasit: “Asta este tot?”. Privirea din fata mea se indreapta neutru spre mine si imi arunca un “DA” hotarat si profesionist.