Pana unde poate merge imbecilitatea aroganta? 


      Ca domnul Antonescu se pricepe doar la discursuri lipsite de continut, asta este evident pentru cine stie sa cantareasca raportul acuze-argumentare din discursurile domniei sale. Rigoarea, logica discursului ar trebui sa il oblige ca atunci cand spune "dictatura" sa si motiveze alementele care ii sustin afirmatia. Asa ca o paranteza... nu cred ca ar mai fi avut domnia sa posibilitatea sa strige "dicataturaaaaaaaa" daca ar fi fost dictatura. Pe de alta parte, si cred ca am mai spus-o, uita lumea cata liniste era in presa si televiziuni atunci cand domnul Nastase era premier, atunci cand domnul Iliescu era presedinte. Cred ca uitam toti ca doar in aceasta "dictatura" toata lumea injura pe toata lumea fara pericolul de a fi saltati. De la Vladica pana la opinca. Problema nu ar fi discursul fara cap si coada al domnului Antonescu, discurs dominat doar de obsesia de a-l vedea demisionar sau demis pe domnul Basescu (nu pun in discutie fie naivitatea fie ipocrizia domnului Antonescu atunci cand cere declarativ aberatia asta care din punct de vedere constitutional este practic imposibila), ci atitudinea realmente dictatoriala atunci cand, in seara asta, a hotarat, fara sa se consulte cu forurile de conducere ale partidului pe care il duce de rapa, sa il excluda pe domnul Melescanu din PNL pentru ca acesta a acceptat nominalizarea la conducerea SIE. Fie domnul Antonescu nu stie ca in asemenea functie (si este putin credibila asemenea posibilitate), in tara asta,  este nominalizat cineva doar la recomandarea si cu acordul serviciilor secrete europene (deci cu decizia cancelariilor celor mai importante state europene), serviciilor specializate si nestiute ale NATO si Statelor Unite ale Americii (si nu este acceptat orice caporal nestiutor pentru asemenea functie), fie domnului Antonescu i-a luat Dumnezeu mintile si chiar se crede buricul pamantului care are senzatia ca el face si desface tot ce este in lumea asta. Un alt lucru care mie mi se pare macar paradoxal este faptul ca PSD-ul din spatele domnului Ponta accepta de atat de mult timp ca domnul Antonescu sa umileasca acest partid prin felul in care tine continuu sa fie vioara intai si sa il tina pe domnul Ponta in permanenta in spatele sau. In fine... sa acceptam ca inca nu se fac auzite scrasnetele din dinti ale talibanilor din PSD sau ca varfurile PSD fac un joc dublu prin care sa forteze mana PDL-ului pentru ca acestia din urma sa se gandeasca serios la o alianta postelectorala cu PSD-ul. Ceea ce este infricosator  este grandomania domnului Antonescu care nu sesizeaza ca el, seful unui partid destul de dezorganizat la ora actuala, partid care, de pe pozitia lor de maxim 18-20% preferinte electorale, nu are voie sa incerce sa eclipseze seful unui partid (si implicit intreg partidul) care detine probabil undeva la nivelul a 30% din preferintele electoratului. Mi se pare o inabilitate politica inadmisibila. Ei bine, sunt convins ca PDL-ul, prin cei cativa extrem de priceputi pe care ii are, va sti sa speculeze toate astea. Si sunt sigur ca PSD-ul, prin cei cativa foarte priceputi in ale politicii pe care ii are, isi va scoate coltii cat de curand. Si sunt convins ca PNL-ul risca extrem de tare sa repete experienta PNT-CD-ului. Iar groparul se numeste Crin Antonescu.


   

    1001 nopti

    Destul de tarziu in viata, total intamplator dar in legatura cu nevoia de comunicare, m-am intrebat ce drac de talc (nu este vorba despre pudra aia alba si, in general, nu este vorba despre prafuri) ar putea sa aibe, in ansamblu, minunatele povesti care mi-au aprins imaginatia erotica in perioada pubertatii. Pai cum adica? Dincolo de faptul ca nu prea pricep eu de ce o femeie atat de frumoasa ca Sheherazada ar trebui omorata si nu iubita pana la epuizare in fiecare noapte, nu pricepeam de ce doar povestea poate indeparta sau macar amana spectrul mortii. Cum adica daca nu ii convenea aluia povestea, imediat trebuia sa urmeze marea casapeala? As intelege lucrul asta daca distinsa tiitoare ar fi fost una urata si proasta mai ca vremurile crizei. Nici macar nu ar mai fi trebuit ascultata.  Dar asa? Si apoi am inceput sa gandesc la context. Hei!!! Nu ma gandesc la scenele erotice doar sugerate!  Cert este ca nici el nici ea nu erau chiar dezgustati de prezenta corporala a celuilalt. Nu vreau sa gandesc (aici as face bine sa folosesc si forma reflexima "MA gandesc", adica "pe mine ma") nici la stimulentele sau suplimentele nutritive pe care le-ar fi putut ingurgita distinsul calif ca sa poata o mie si una de nopti, noapte de noapte. Hei!!! Eu ma gandesc la "sa poata sa stea treaz". Si brusc a aparut iluminarea: povestea care salveaza viata. Pana la urma orice poveste este o mostra de comunicare (dincolo de subiectul si invataturile povestii). Ca in cazul dat comunicarea era cumva, sau aparent (spun aparent pentru ca nu ni se spune cam ce faceam onoratul calif, sau ce functie o fi avut domnia sa, atunci cand tacea distinsa... dar nu ne este greu sa ne inchipuim avand in vedere faptul ca ni se sugerase inca de la inceput ca nurii dansei ar fi foat in stare sa corupa si ingerii... ca sa nu mai vorbim despre zeul abstinentei)  o comunicare unilaterala (cum dracu o fi asta, ca in orice comunicare trebuie sa existe macar doi poli?). Probabil dumnealui apela la elemente de comunicare non-verbala: gesturi, mangaieri, ragaieli si toata panoplia de mijloace specific masculine si la indemana oricarui barbat intrat in vria mrejelor adolescentin-perverse. Ca sa nu mai vorbim despre degetul mijlociu care semnifica securea descapatanarii. A propos! De ce sa aleaga securea si nu certificatul de casatorie? S-a dovedit ca este arma perfecta care distruge si femeia si barbatul. Si comunicarea.
   Concluzia nu am sa o trag eu. Nu am sa mai adaug faptul ca atunci cand comunicarea moare, macar unul dintre noi moare. Realatia, relationarea, cu atat mai mult. Nu am sa mai adaug nici faptul ca lucrul asta imi este sugerat de o lume eminamente misogina: cea araba.  Mi se pare insa evident ca atunci cand nu mai exista dialog, singura alternativa este sfarsitul.

     Mai multe... pe scurt


     Ma tot duc dincolo de zenit si nu prea stiu cum sa ma opresc. Si parca sufletul si dorintele mele nu reusesc sa tina pasul cu timpul meu biologic... tot raman in urma mea.

     Cu interesul intelectual prins de caruselul irational al miscarilor politice dezordonate, dezonorante,  meschine dar  in aceeasi masura  ipocrite, nu pot sa nu ma minunez cum toti politicienii  vorbeste paranoic in numele poporului (cu actiunea mai putin ca na, mai aproape le sunt buzunarele proprii). "Poporul este in strada!!!" Ba, voi sunteti prosti? Eu sunt la munca. Sau eu nu sunt popor? "Poporul vrea alegeri anticipate!!!". Ba da-ti-va dracului. Pe mine m-ati intrebat? "Poporul vrea jos!!!". "Poporul vrea sus"... Aici ati putea avea dreptate. In general vrea si jos vrea si sus. Voi la ce va referiti?  Si da-i si lupta si da-i si lupta... doar pentru interesele voastre.

    Nu ii pot intelege cum ar vrea ca oamenii sa ii respecte atat timp cat ei nu stiu nici macar sa vorbeasca respectuos unii cu ceilalti. Atat timp cat forma voastra reverentioasa de adresare se limiteaza la "ma", "ba", :idiotule", "animalule", "penalilor care sunteti", sa nu-mi pretindeti mie sa va respect pe voi ca institutie. Si cu atat  mai putin ca persoane. Chiar daca ma respect suficient de mult incat sa scriu "domnul Ponta" sau "domnul Antonescu" sau "domnul Olteanu" sau alti care mai de care mai domni. Pana la urma respectul nu se da, nu se cere, se castiga. Si nu cred ca au murit toti cei care chiar merita respect. Din pacate sunt infinit mai vizibili ceilalti.

   Saraca limba romana... merita ceva mai mult respect. Si cunoastere.

   Cand argumentul unic al dialogului devine "ba pe-a ma-tii", sa nu va mai mire ca aveti protestatari in strada care cer chiloti de dantela fara miros pentru amante. Recursul la memorie este o arma cu doua taisuri. Amandoua pe aceeasi parte atunci cand este vorba de politica...

   Dumnezeule, cat de frumos stralucea soarele azi. Abia astept sa imi bucur ochii si urechile cu verdele neprihanit, cu ciripitul inalt al pasarilor (Cristina, am zis "pasari" nu "pasarici" da? ca sa nu avem confuzii... cu toate ca nu le repudiez), cu coapsele rasarite la vedere pe strada, cu sanii obraznici ce starnesc adieri falice printre zambetele norilor, cu tot ceea ce periodic universul ne aminteste ca suntem infiorator de trecatori. Dar si receptori si vectori de frumos.

   Prezenta politicianului roman este mai mare la posturile de televiziune,  in ziare si pe bloguri decat acolo unde ar trebui facuta politica. Si viitorul.

 

 

   

   

        Ipocrizia genetica


        Nu stiu cum se face ca de la generatie la generatie tot repetam anumite tipare de atitudine. Parca ar fi un soi de blestem care se tot repeta si al carui carater inexorabil nu poate fi rupt de nicio incantatie exorcizanta. Cum Dumnezeului avem aceasta disponibilitate draceasca in primul rand catre rau? Ce anume din gena noastra nationala ne face sa nu pastram mai niciodata ceea ce ni se intampla bun? Cum de deprindem atat de lesne lenea, minciuna, avaritia, parvenirea si deformarea valorilor, valori care la altii se transmit de la generatie la generatie?
       Raman la parerea ferma ca dincolo de ceea ce suntem la nivel de reprezentare statala, la nivel de decizie institutionalizata, la nivel de perceptie publica a diferitelor entitati de interes public (justitie, invatamant, sanatate etc. etc etc), raul porneste de la toti ceilalti care accepta (imi tot vine in minte replica aceea din filmul Papuca: "Cine este monstrul? Eu ca le cer sau ei ca accepta?"). Sunt de parere ca daca fiecare dintre noi si-ar face treburile asa cum ar trebui facute, la un moment dat s-ar crea o atat de adanca falie intre fiecare dintre noi si tot ceea ce este institutionalziat incat toate mizeriile politice si sociale s-ar contracta la dimensiuni liliputane printr-o  implozie benefica. Ca si cand nu ar fi fost niciodata. Putem? Nu putem... Nu putem pentru ca buna parte dintre noi, in momentul in care ar fi catapultati intr-o pozitie semnificativa, s-ar transforma ca prin miracol in ipocriti, profitori sau, in cel mai bun caz, in incompetenti.
      Cum sa crezi ca hotii de ieri nu vor ragni nevrotic la hotii de azi? Cum sa crezi ca un neica nimeni de azi nu isi va omora intai promisiunile edenice in momentul cand va ajunge sa decida?
     1. Festivism ipocrit
      Fostii colegi de facultate ne intalneam, la un anumit interval de timp, sa ne contabilizam neputinta in fata trecerii timpului. De fiecare data punctul de maxima participare era intalnirea cu fostii profesori. Festivitate (pe care eu am numit-o de fiecare data festivism ipocrit si de fiecare data am primit zambind privirile pline de repros ale celor care ma auzeau) lacrimogena pe care se bateau mai multi sa o realizeze. Declaratii care mai de care mai inaltatoare cu recunostinta, cu pretuire, cu amintire vesnica si da-i si lupta si da-i si lupta in cuvinte inaltatoare. Pffff.... mai sa te apuce plansul in fata unui potop atat de biblic de promisiuni afective. Decanul de atunci, un om remarcabil de altfel, chiar daca multi la vremea aceea ii confundau diplomatia si tactul cu curvaraseala, zace acum neputincios pe patul unui camin de batrani. Neajutorat, imputinat trupeste, cu vorba suferinda dar cu mintea inca limpede. Stau pe marginea patului lui de multe ori si vorbim vrute si nevrute. Despre Dumnezeu, despre iarna asta aproape normala pe care lenea noastra a transformat-o intr-un cataclism mediatic de proportii cosmice, ne reamintim intamplari comune din vremea in care el era profesorul aspru dar drept, intransigent dar tolerant, cu un spirit iesit din comun si a carui ironie i-a facut pe multi sa scrasneasca zub zambetul de Iov. Si nu ma racaie ca nu am reusit sa fiu niciodata printre preferatii galagiosi plini de epitete, sau printre glasuitorii de osanale oportuniste. In schimb i le spun acum incet si cu lacrimi in ochi: profesore, ai fost un reper pentru mine. Numai ca niciunul dintre cei cantatori perversi de osanale necerute nu trece pe la el. De fapt nimeni in afara de mine si un cuplu de batranei, asemenea lui, care trec pe la el o data pe luna, nu il mai viziteaza. Cine ne invata sa fim asa? Cine ne cere sa fim asa?
  2. Parvenitism de neam prost
    Acum cativa ani am depus o cerere pentru a fi primit intr-o loja masonica. Nu mica mi-a fost mirarea atunci cand am aflat cine s-a opus (cu toate ca macar teoretic nu ar fi trebuit sa aflu). Erau doi guralivi care in 1989 m-au turnat spunand despre mine ca sunt dusmanul poporului si ca destabilizez ordinea sociala atunci cand am spus in cadru organizat (despre stiutele sedinte este vorba) ca nu mai sunt dispus sa votez minciuna si impostura. Inca doi arivisti parveniti metamorfozati in stalpi strambi ai societatii. Si mai mare mi-a fost uimirea insa cand am aflat ca niciunul dintre cei care ma cunosteau nu au avut puterea sa le opreasca mainile care ma improscau nu noroi cu atata dezinvoltura. Nici atunci, nici acum. Am zambit, ca si mai de mult, si am zis doar atat: daca asemenea oameni au loc printre voi, locul meu nu este printre voi.
   Doar doua exemple dintre foarte multe altele care ma fac sa fiu convins ca nu avem voie sa dam vine pe oricare EI  fara ca inainte sa vedem si sa gandim, din perspectiva universului, la ceea ce suntem fiecare dintre noi. Dumnezeule, mai fa un efort si suporta-ne!...


     

     Am sa reproduc mai jos comentariul (nu am stiut sa setez o "chestie" si atunci comentariul ei nu a fost retinut) unei femei careia eu ii sunt prieten de multi ani. Intre timp nu am mai tinut lagatura de alti cativa ani dar nu m-am oprit nicio clipa sa o pretuiesc. Adesea o citez sau pomenesc despre creierul ei minunat atunci cand discut cu cineva. Nu stiu daca si ea imi mai este prietena. Si ar fi normala orice varianta.
"pentru ca un om sa 'gandeasca cu propriul lui cap' (desi chiar si atunci cand o face in tipare stricte, tot el e) trebuie ca acel om sa-si doreasca asta :). Ca reusesti sau nu sa-l faci tu, e ... irelevant. Unde mai pui ca incercarile tale ar putea fi doar alta forma de manipulare, tipar, 'fanta-de-privit-viata'. Iar pe de alta parte, cine-ar mai iubi un om-cap (adica o fiinta fara viscere, fara frustrari, fara pulsiuni, fara impulsuri):) ". Nu comentez spusele tale chiar daca ti le accept... partial. 
     Aveam de gand sa scriu despre o categorie de oameni complet nevazuti, complet neluati in seama, complet absenti in urletele politicienilor, a caror nemultumire sau disperare nu o stie nimeni, inconjurati continuu doar de suspiciuni si aroganta celor care ar trebui de fapt sa ii intampine peste tot cu plecaciuni dar de pe urma carora profita toata lumea, inlcusiv produsul intern brut. Este vorba despre cei care muncesc ca sa produca bani pentru toata lumea: pentru bugetul din care se infrupta marii bogatasi, pentru banci, pentru interlopi si corupti, pentru pensionari, pentru bugetari, pentru copii, pentru fantani arteziene, pentru partidele politice, pentru campaniile electorale, pentru parlamentarii galagiosi  sau tacuti care insa sunt la fel de vinovati cu totii chiar si pentru ca tac atunci cand ar trebui sa vorbeasca si vorbesc atunci cand ar trebui sa taca... Este vorba despre micul intreprinzator si despre cei care muncesc in mica sau mijlocia intreprindere pe salarii de prea multe ori nedrept de mici. Dar care nu se plang, nu fac greve, nu sunt prezenti in emisiuni galagioase, nu asteapta guvernul sa ii deszapezeasca, nu le aduce nimeni ajutoare chiar daca unii dintre ei mor cu zile, nu le plange nimeni de mila in emisiuni desantate, nu ii reprezinta nimeni. Am sa vorbesc despre toate astea alta data.
      Acum as vrea sa scriu despre celelalte vietuitoare alaturi de care traim dar pe care le vedem din ce in ce mai rar. Despre cat de multe am putea invata de la ele daca am mai avea ochi si pentru altceva decat pentru noi insine. Am putea invata de la pinguini de exemplu ce inseamna barbatul unic sau femeia unica. Nu ca eu as vrea neaparat lucrul asta pentru mine (am zambit cu subinteles). Dar sincer sa fiu... cred ca mi-ar fi placut sa iubesc o singura femeie si sa nu ma satur niciodata de iubirea asta. Iubirea pentru o unica femeie care sa ma implineasca zi de zi si pentru care sa nu ma epuizez niciodata. Pe care sa  vreau sa o regasesc la inceputul fiecarei zile si care sa se bucure de bratele mele la inceputul fiecarei nopti. Toata viata.
     Sau am putea sa invatam afectiunea si credinta de la caini. Mi se pare remarcabila ( si foarte adevarata de altfel... cine are un caine la care tine, o sa inteleaga la ce ma refer) butada aia care zice cam asa: daca vrei sa afli cine te iubeste cu adevarat, inchide-ti pentru doua ore cainele si nevasta intr-un portbagaj... cand le dai drumul incearca sa observi cine se bucura ca te revede. Numai cine stie cum si cat poate sa sufere un caine daca vreunul dintre membrii familiei din care face parte, este bolnav. Nu ii trebuie hrana nu ii trebuie apa.
    Instinctul familiei, al proprilui popor de la unele animale care traiesc in haita. Instinctul social al furnicilor si albinelor.
    Evident ca se pot lua in discutie si "pornirile" distructive ale unor specii de vietuitoare. Eu de exemplu nu as vrea sa fiu omorat dupa un contact sexual socotindu-se ca scopul meu ca barbat este doar perpetuarea speciei. Nu stiu daca as putea renunta la pornirile mele erotice si sexuale nici in atare situatie. Pana la urma de cand ne nastem, traim sub tutela mortii, asa ca... Pe de alta parte insa ce facem noi oamenii? Ne omoram continuu unii pe ceilalti. Si incepem cu "te iubesc".

    Intermezzo floral

    In lunile alb pangarite de-un viscol avar
    Visat-am la gandul ce-ti zgarie-amar
    A sanului tau indelunga zvacnire
    Ce zdruncina-n mine farame, nedumerire.
   In tatuaju-ti, buchete de fluturi
   Ce umplu-al meu gand de dorinte,
   Vad chipul,
   Nisipul,
   Clepsidra ce-ti vantura timpul.
   A coapselor tale neimplinire,
   In lacrimi fuginde surasuri,
   In urme de buze, doar visuri
   Ce-ti mana din urma neprihanire.

   Sau cu alte cuvinte, cand tara arde, baba se piaptana. Si de ce nu? De ce sa nu incercam normalitatea chiar si atunci cand totul, incepand cu vremea sau durerile oamenilor au iesit cu totul din tiparul normalului? Atunci cand ragnetul surzilor ia locul dialogului, atunci cand singurul argument este alienarea, atunci cand singura ratiune a iubirii este sexul, atunci cand fuga de propria identitate devine ratiune de a fi, atunci cand cuvantul, dar unic oferit vietuitoarei numita om de catre divinitate,  devine instrument cu ajutorul caruia sa ne ascundem unii de ceilalti si nu ca sa ne putem intelege mai bine unii pe ceilalti, atunci cand ochiul nu mai priveste decat catre sine, atunci cand vorbele proprii nu vor  sa gaseasca decat  reproducere fidela in celalalt, atunci cand zambetul devine doar prima silaba a minciunii, atunci cand totul este absurd de nefiresc, tentatia poeziei poate lucra ca o palma, si ea la randu-i absurda, aplicata temeinic nevoii de bani. Cu atat mai nefiresc de absurda cu cat efectele ei nu pot fi resimtite decat in momentele de solitudine ale oricarui alergator singuratic in jungla asfaltata a avaritiei noastre. Candva am vazut un film cu Peter O`Tool. Juca rolul unui profesor de provincie intr-o scoala la fel de provinciala si la fel de incremenita in ridigitatea aparenta a insularilor. Totul se petrecea in timpul celui de al doilea razboi mondial. Zilele curgeau nefiresc una dupa alta facand pe plac razboiului si bombardamentelor care se tot apropiau cu fiecare zi ce trecea. In una din zile bombele au inceput sa curga foarte aproape de scoala. Copiii panicati au vrut sa fuga din clasa. Profesorul i-a oprit cu un glas autoritar dar nu cu timbru ridicat. Una din bombe a lovit cladirea scolii... Iar profesorul, printre suieraturi de srapnele si praful ce se scurgea din ziduri intr-un fel  obstinant de negare a pericolului, isi urma cu fervoare tentatia normalitatii. Si atunci de  ce nu si poezia?  Ma poate opri ceva ca in mijlocul gerului sa visez la inflorirea macinata in rosu si mangaiata in albastrul unei inflorescente ratacita pe campiii nesabuiti ai dorului de implinire intr-o perioada cand numai incruntarea ingrijorata pare sa fie singurul drum?
 

      Ziua iubirii sau ziua urii? 


      Dincolo de faptul ca mi se pare cam fortata americanizarea omenirii, chiar nu am nimic impotriva unei zile a iubirii, a indragostitilor, a amantilor, a adulterinilor, a extraconjugalilor, a poligamilor si, in general, o zi a tot ce are legatura cu erosul. Este punctul meu sensibil. Este vulnerabilitatea mea. Recunosc cu zambetul pe buze acest lucru. Dar nu pot sa nu gandesc si sa nu MA gandesc (nu am folosit intamplator si forma reflexiva) la fragilitatea, la capacitatea de pauperizare si capacitatea de metamorfozare a iubirii in opusul ei. Iar opusul ei nu este neaparat ura. Daca este sa socotim ca opusul a  ceva este acel altceva care il goleste pe primul de continut, atunci opusul iubirii este uitarea, indiferenta, plictisul, agasarea, lipsa de interes. Pentru mine este un mister cum in mintile si sufletele noastre negativul gaseste mult mai multe resurse si are putere mai mare decat pozitivul. Si se pare ca este si mai durabil. Atat timp cat nu stim cum sa o producem, atat timp cat nu prea stim nici cum sa o pastram, pot accepta ca iubirea poate sa dispara. Dar nu pot sa inteleg cum poate sa dispara afectiunea, pretuirea si respectul pentru cel sau cea pe care ai pretins ca il/o iubesti. Sa fie oare iubirea numai pofta necontrolabila si necontrolata de sex? Sa fie oare iubirea numai manifestarea cea mai degradanta a instinctului de posesie? Ce ne da oare dreptul sa pretindem ca celalalt sa renunte la libertatea de optiune si la dreptul la intimitate doar pentru ca ii spunem "te iubesc"? Cred ca nu este verb mai in stare sa insemne "posed" si "al meu sau a mea" intr-o forma extrem de perversa si disimulata decat indefinibilul "iubesc". Si atunci de ce a fost nevoie ca oamenii sa inventeze un verb complet fara contur si atat de apropiat de absolut care sa defineasca atitudini comportamentale atat de comune? Probabil nevoia noastra de a ne apropia de intangibilul absolut... sau poate dumenzeirea din fiecare dintre noi...
     Am socotit ca nu are rost sa scriu astazi despre mizeria demersului pseudogazetaresc (comandat politic) in care un fost prim-ministru este aratat in curul gol intr-o situatia care nu avea legatura nici cu interesul public, nici cu moralitatea, nici cu politica, nici cu absolut nimic. Qui prodest? Chiar nu inteleg de ce pana si cele mai nesemnificative actiuni ale unui om trebuiesc politizate in incercarea de a-ti desfiinta adversarul pe orice cai. Oare cand vor invata oamenii astia ca un adversar nu este un dusman ci doar un partener a carui prezenta este, ca in matematica, necesara si suficienta? Oare cand vor invata ca pe un adversar ai voie sa il infrangi doar cu argumente? Nici macar nu ma obosesc sa comentez asa ceva. Si nu la modul ca sar superior peste  asa ceva ci la modul ca  scuip dispretuitor asa ceva.



   

     Exceptia care demoleaza un intreg sistem

     Eram in anul doi de facultate. Da, da... undeva prin precambrian. Urma un examen foarte greu: matematici speciale. Profesorul, extrem de exigent (isi respecta profesionalismul dar si pe noi in acelasi timp). Cei care ati trecut prin asa ceva stiti frica aia paralizanta, complet irationala. "Ca orice frica" ar fi tentata sa spuna prietena mea (pe care o respect imens) care se ocupa de stiinta numita psihologie. Chiar!!! Pana la urma cum a ramas? Este stiinta sau nu este stiinta? In fine. Sa revenim la povestire. Printre subiectele cele mai grele era o teorema a carei deomostratie era extrem de laborioasa. Mai erau doua zile pana la examen. Cred ca examenul era in chiar prima zi de sesiune. Urma cursul de matematici speciale. Proful intra in sala de curs, ne saluta plin de deferenta dar de la o inaltime ne-orgolioasa si ne-aroganta. Om al rigorii, ne priveste zambind si spune: "Acum doua zile s-a descoperit un caz care infirma teorema (nu mai stiu cum se numea). Subiectul respectiv nu mai este subiect de examen". Cu totii priveam muti (nu indrazneam sa ne manifestam bucuria) iar perplexitatea noastra nu a fost nuantata decat de un murmur general care sigur era oftatul de usurare multiplicat de o suta si ceva de ori cati eram in acea sala de curs. Niciunul dintre noi nu prea a inteles atunci, pe moment, faptul ca o teorema (socotita un adevar de necontestat) careia i s-a gasit un singur exemplu care o contrazice, nu mai este teorema. Ba mai mult!!! Nu mai este subiect de examen.
   Am fost acuzat de o prietena ca generalizez prea mult. Ca in frazele mele ii bag in aceeasi oala pe toti politicienii, pe toti politistii, pe toti procurorii... pana la urma, pe toti romanii. De ce nu si pe toti oamenii? As da dovada de un reductionism demn de prostul prostilor. Este vorba, ca esenta, despre exemplu acela care contrazice teorema. Chiar daca in cazul oamenilor, tocmai pentru ca sunt oameni, nu este posibil sa ii cuprinzi in niste tipare 100% identice nici macar pe doi dintre ei. Stiu ca pozitia mea miroase a idelism. Cum dracu sa vrea, un tip inteligent,  ca  toti oamenii sa fie buni? Cum dracu sa vrea un tip (fie el si inteligent.... sau tocmai pentru ca este inteligent) sa vada ca toti oamenii gandesc cu propriul lor cap? Ei bine, tocmai aici este aparenta gratuitate. Daca eu conving chiar si numai un singur om sa gandeasca cu propriul lui cap, dincolo de tipare si manipulari, dincolo de conveniente si inhibitii, dincolo de falia creata artificial intre diversele categorii socio-profesionale (si intretinuta cu asiduitate de legi, norme, regulamente si reglementari) atunci pot spune ca am facut ceva in viata. Si daca reusesc sa fac chiar si numai un singur om sa gandesca cu capul si nu cu viscerele sau cu interesul sau cu propriile frustrari, atunci... pot spune ca am toate motivele sa incerc sa repet experienta. Aici am zambit usor malitios. Noapte buna, oriunde ai fi... si nu iti lasa ratiunea sa atipeasca.Ai putea sa te trezesti de dimineata cu un mic monstru in tine. Pe care sigur ai sa faci pe dracu in patru sa il hranesti cat mai bine ca sa creasca cat mai mare.

     Ipocrizia ca forma de alienare colectiva sau inconstienta politica?


     Nu-i iau apararea presedintelui Basescu. A fost clar in anii astia ca a fost mai mult Presedintele Romaniei pdl-iste decat presedintele tuturor romanilor. Nu ii pot trece cu vederea incapacitatea de a negocia. Nu-i pot trece cu vederea ca a dat prea multa putere de abuz Politiei si Procuraturii. Nu-i pot trece cu vederea ca a lasat sa creasca sub ochii domniei sale o clasa politica si economica la fel de ticalosita si corupta ca cea pe care o incrimina in campania electorala. Dar nu pot sa nu imi aduc aminte ca dintre cei trei care au participat la alegerile prezidentiale ceilalti doi erau domnii Antonescu si Geoana. Ce stie sa faca domnul Antonescu? Nimic mai mult decat sa produca discursuri pe cat de inflamate pe atat de lipsite de substanta. Vorbarie nici macar rafinata ci doar golaneasca. Ca despre o programe si/sau o alternativa la guvernare nu am auzit nimic. Unde ii este capacitatea reala de a negocia si de a impune puncte de vedere? Doar la atat ma refer pentru ca nu vreau sa cad si eu in pacatul recursului la memorie in vitrtutea caruia ne putem aduce aminte cu totii ca niciunii nu au fost mai buni. Ce sa fi votat? Pe domnul Geoana? Cum sa votezi un om pe care pana la urma chiar colegii de partid ai domniei sale l-au rejectat pentru ca nu este in stare decat de gafe iar prin vene ii curge un sange extrem de subtire. Am spus inca de atunci ca trasatura esentiala a domnului Basescu este atitudinea comandantului de vas lipsit de subtilitate si capacitatea de a negocia dar care isi apara echipajul care merge alaturi de el, echipaj  cu care  lucreaza insa numai cu comenzi ferme. Drept este, nimeni din echipa domniei sale (tocmai pentru ca toti din preajma nu au fost decat simpli subordonati) nu a avut puterea sa ii spuna ca o tara nu este un vapor. Asa se si explica faptul ca si-a asumat toate greselile unui guvern pe care l-a girat si l-a sustinut pana in panzele albe. Un barbat asa face. Un politician nu. Iar domnul Basescu a fost si este doar un barbat. Tara asta are insa nevoie si de politicieni de marca. Inca de atunci am spus ca daca PSD-ul si PNL-ul ar fi fost ceva mai inspirati in a-si trimite la alegerile prezidentiale oameni de anvergura contracandidatului lor, ar fi avut toate sansele sa castige.
     Ni se tot flutura sub ochi in ultimul timp marota demisiei sau demiterii presedintelui Basescu. Pai doar ce am explicat ca un comandant de vas nu stie sa cedeze. Pentru ca abandonul unui comandant de vas este cea mai umilitoare postura in care s-ar putea pune. Asta este si psihicul si educatia unui comandant de vas. Demiterea? Ei bine, tocmai in asta consta  ipocrizia electorala a PSD-ului si PNL-ului. Chiar uita domniile lor ca atunci cand  aceasta Constitutie a fost facuta si a fost votata, a fost facuta si votata in asa fel incat  domnul Iliescu sa nu poata fi demis niciodata, neglijand faptul ca orice alt viitor presedinte va beneficia de exact aceleasi prevederi constitutionale care fac practic imposibila demiterea unui presedinte? Sau nu atat timp cat se respecta, chiar si formal, regula jocului democratic? Si atunci pe cine vor sa prosteasca cu aceste lozinci complet lipsite de suport constitutional?
    Ni se vorbeste despre dictatura... Hmmm... am aratat mai inainte doar cateva din lucrurile cu care nu sunt de acord. Dar crede cineva ca daca ar fi o dictatura as mai putea eu sa scriu lucrurile astea? Ar mai putea domniile lor sa mai ragneasca pe toate canalele media asa ceva? Uita cata liniste era in perioada in care domnul Nastase a fost premier? Uita domniile lor cam cum vorbeau in soapta in propriile case atunci cand chiar au trait sub dictatura inainte de `89? Si atunci pe ce anume mizeaza domniile lor  cand lasa sa le iasa prin toti porii cuvinte-transpiratii-toxine? Pe prostia noastra. Se pare ca nu au observat ca uneori convingi mai usor un om cu argumente si cu un ton ceva mai scazut dar hotarat.
    Personal chiar acuz toata opozitia ca nu are nerv sa se opuna unui singur om. Cine este mai rau dintre ei?
    Paradigma clasei politice (scuzata fie-mi asocierea cu domeniul lingvistic) este inflexibilitatea, incapacitatea de a comunica si de a negocia, lipsa de barbatie dincolo de discursul lipsit de continut dar plin doar de invetive si ale carui argmente sunt limitate doar la "ba pe-a ma-tii". Iar asta face ca pentru noi lipsa de alternativa  sa devina principala noastra preocupare. Sau asa ar trebui sa fie...

     Zapada colorata


    Ca reuseste inconstienta politica locala (in special) si cea etalata apocaliptic, pe diverse posturi de televiziune, sa coloreze zapada fie in portocaliu, fie in rosu, fie in galben cu albastru, nu mai este un lucru care sa surprinda pe nineni. In definitiv si la chestia aia careia i-am zis REVOLUTIE ni se tot intoxicau mintile cu sute de mii de morti asa ca nu ma suprinde ca imaginatia bolnavicioasa a unor moderatori, comentatori sau chipuri anoste de politicieni obscuri metamorfozate in grimase de arhangheli razbunatori de prezenta camerei de luat vederi din fata, au afirmat (pe care surse?) ca sunt o suta de mii de sinistrati. Chiar daca starneste zambete, in nebunia si egocentrismul lui de actor de tragicomedie, este mai de admirat domnul Becali care s-a angajat sa "nu ramane nicio oaie nedezapezita in Vrancea". Si a purces la drum. Macar omul asta a dat dovada de initiativa. Indiferent de motivele care l-au manat in "lupta". Pana la urma nici macar prefectii si primarii si presedintii consiliilor judetene care nu reusesc sa se puna de acord asupra culorii nametilor (ca sa nu mai vorbim de cine si in favoarea cui sa cheltuiasca banii alocati suplimentar) si asupra culorii uniformelor jandarmilor si soldatilor care intervin, nu ar trebui sa ne mai surprinda. Eu unul insa nu reusesc sa nu ma minunez continuu de incapacitatea oamenilor care parca au facut din indiferenta un fel de alter natura. Nu, nu! Nu resemnare ci indiferenta nesimtita. Mai paguboasa chiar si decat intoleranta si decat nevoia  de a se lasa  manipulati si decat voluptatea de a lasa in permanenta pe altcineva sa gandeasca in locul lor. Cum sa stai sa astepti primavara sa iti topeasca zapada sau sa ajunga mai repede jandarmii sau soldatii sa iti faca poteca? Si nu ma refer aici la batrani sau la cei napastuiti de soarta carora tot felul de neispraviti le cer bani, culmea, ca sa ii AJUTE. Crestineste nenica. Dumnezeule, chiar ai ramas si TU inzapezit pe undeva?

     Mereu surprinzatoarea Romanie


     Dupa discursul de ieri al domnului Ponta, rostit de la tribuna Parlamentului injumatatit, toata lumea (ma refer la cei care prin natura profesiei sau in virtutea interesului pentru viata politica, l-au urmarit) fie a sarit ca arsa, fie a cazut iarasi in patima scenaritelor, unii au lacrimat induiosati, altii au urlat ca niste caini turbati... fiecare dupa cum il duce interesul si puterea mintii.
    Nu stiu cine sta in spatele acestui discurs, dar mutarea asta este la fel de inteligenta ca mutarea despre care pomeneam cu cateva zile in urma (ma refer la mutarea  PDL-ului, sau a celui care ii face sa danseze trasi de sfori, in ziua cand au anuntat componenta noului cabinet). De ce inteligenta? Din mai multe motive. Unul dintre ele (si este cel mai neimportant) este acela ca nimeni nu se astepta la acest tip de discurs. Primul in ordinea importantei ar fi acela ca PSD-ul (si nu domnul Ponta... si doar o parte a PSD-ului) ii arata pisica neagra domnului Antonescu si PNL-ului. Sa ma explic de ce afirm lucrul asta. In ultimul timp domnul Antonescu a tinut cu tot dinadinsul sa fie primadona in duetul domniei sale cu domnul Ponta. Intotdeauna mai vizibil, intotdeauna mai vocal in toate aparitiile din media. Domnul Ponta, in cele mai multe cazuri, parea un copilandru ratacit in lumea galagioasa a mahalalei atunci cand era in prezenta domnului Antonescu. Iar atunci cand se intampla sa fie singur si sa trebuia sa vorbeasca, parca isi imita in ton, invective si atitudine mentorul chivutza plecat in timpul asta pe undeva prin mahalaua targovetilor sa mai compuna in zgomot niste sarade lipsite de continut dar tot pe atat de vehemente si viscerale si patologic isterice. Ori asa ceva (oare cum de nu au sesizat capetele din umbra ale PNL-ului ca tatucii nu vor suporta prea mult timp ca partidul pe care l-au construit sa fie pus in planul doi, in perceptia publica,  prin persoana domnului Ponta? sa para ca este tractat, ca este la remorcat de  PNL?) nu cred ca orgoliul membrilor si tatucilor si brontozaurilor si lorzilor si mujahedinilor si lacomilor fara scrupule din PSD ar putea sa inghita prea mult timp. Oricum PSD-ul este un partid care pana una alta (si inca multi ani de aici inainte) ramane singurul partid organizat extrem de riguros (si rigid) ca partid si care oricand poate capta votul cel mai numeros din electoratul romanesc. Ca sa nu mai vorbim despre pretentiile din ce in ce mai mari ale PNL-ului in defavoarea PSD-ului. Inteligenta cea mai mare a discursului a constat  insa in palma extrem de viguroasa pe care PSD-ul, prin persoana domnului Ponta, o da chiar PDL-ului. Sala a fost muta, amutita. Si nu pentru ca vorbitorul le-ar fi rostit cuvinte care sa pogoare asupra lor ca o revelatie divina ci pentru faptul ca i-a luat prin surprindere. Nu stiu cati dintre mai noii imbuibati impotenti cu pretentii mesianice din randul PDL-ului au constientizat  tacerea la care i-a dus discursul civilizat dar ferm al domnului Ponta. Sigur insa domnul Ungureanu a prins si a fructificat momentul. Dovada consta in cuvintele domniei sale adresate direct domnului Ponta. Mie unul nu mi s-a parut deloc ca discursul domnului Ponta ar fi continut promisiuni de mariaj (as zice incestuos pe alocuri) sau macar ocheade provocatoare la adresa PDL-ului. Mi s-a parut insa ca inteligenta abordarii ferme dar in limitele a ceea ce ar trebui sa fie normalitatea in atitudinea politica, parlamentara si in general ceea ce ar trebui sa fie logica discursului unor oameni care apartin aceleiasi natii,  a descumpanit pe toata lumea. Cred ca PDL-ul ar trebui sa coboare macar cateva trepte de pe scara pe care s-au cocotat cu aroganta si sa realizeze acest moment realmente istoric in care PSD-ul, prin atitudinea in cadrul a ceea ce ar trebui sa fie normalitatea, are puterea sa se reinventeze. Cred ca acest lucru nu ar trebui doar sa le dea de gandit jmecherilor (ei au demonstrat in timpul din urma ca, luati ca grup, nu prea sunt dispusi sa o faca) din PDL ci sa le dea fiori reci. Eu unul sper ca sunt in toate partidele suficient de multi oameni inteligenti care sa stie sa fructifice noile curente aparute. Vad insa o mare problema. Este fara dubii ca anchilozatii intr-un anumit tip de politica complet defectoasa (si paguboasa pentru intreaga tara), politica ce are ca singura forma de manifestare incapacitatea de a negocia, incapacitatea de a aborda dialogul si compromisul (in sens de armonizare a pozitiilor), invectivele in detrimentul argumentelor, galagia isterica ce bate de departe mahalaua, prea stimatii de care am vorbit, nu cred ca  sunt chiar dispusi sa renunte la pozitiile capatate cu atata truda infractoare. Problema este ca nu stiu cum inteligentii care au gandit cele doua momente vor avea puterea sa impuna alte standarde. Si de gandire si de actiune.

      Nu este pentru cine se pregateste, este pentru cine se nimereste


      Iubeam candva foarte tare o femeie ceva mai neexperimentata si mai nevarstnica decat mine. Am pus toata creativitatea mea  si toata experienta mea si toata abilitatea mea in desavarsirea ei. Pur si simplu o pregateam pentru mine, uitand insa ca eu nu aveam cum sa tin pasul cu timpul ei. Evident roadele  minunatiei le-a cules altcineva.. Nici nu are importanta daca acel altcineva merita sau nu. Femeia era perfecta. Ceea ce eu am reusit sa inteleg atunci  a fost faptul ca pana la urma eu pusesem umarul la desavarsirea unei femei si nu la slefuirea unui obiect de care sa ma bucur numai eu. Pana la urma esenta era femeia in sine si nu cine profita, se foloseste sau culege roadele unei munci plina de daruire si fervoare. La polul celalalt este cazul unei cunostiinte intamplatoare  care intr-o situatie similara, dar cu rezultate mai putin notabile, mi se plangea ca "Nevasta-mea pe  care invatat-o cum sa insele, cum sa fure clientii ca sa aduca mai multi bani acasa, pentru care am facut sacrificii si m-am si batut de cateva ori in carciuma pentru ea... am invatat-o si cum sa faca sex dom`le ca sa ti-o spun asa ca intre barbati,  mi-a luat toti banii si a plecat cu un nenorocit care este si betiv si se mai si foloseste  si de tot ce am invatat-o eu si de banii mei. Il nenorocesc, il desfiintez.!".
    Nici nu cred ca mai merita sa ne intrebam de ce intotdeauna bumerangul se intoarce iar daca cel care l-a aruncat nu este atent, il loveste foarte tare. Este cazul creatorilor unei constitutii, unor regulamente parlamentare, unor legi imperfecte care dadeau certitudinea creatorilor lor ca nu vor fi deranjati de reguli ale jocului pe care nu erau dispusi sa le ia in seama dar care, in orbirea data de aroganta si orgoliul vesniciei lor nu s-au gandit ca alti neispraviti s-ar putea folosi chiar de instrumentele create de ei, impotriva lor. Cum sa urlii din toti rarunchii "hotiiii..." cand tu insuti ai creat toate conditiile hotiei dar cu gandul ca numai tu ai putea sa te folosesti de regula hotiei creata cu atata dezinvoltura perversa?  Solutia? In limitele regulii jocului, alti oameni sa re-creeze regulamente si legi si prevederi constitutionale. Iar cand fac lucrurile astea, sa o faca de pe pozitia celui care la un moment dat ar putea fi defavorizat. Are cineva atata minte incat sa fie prevazator?
 
 

   O mutare politica disperata sau de o inteligenta perversa?


    In seara asta ni s-a servit o propunere de guvern pe care prea multi s-au grabit sa o atace sau sa o apere dar de pe pozitii total superficiale si cu argumente complet juvenile, argumente care au la baza doar negarea ab initio sau acceptarea pro domo care nu avea nicio legatura cu rigoarea si cu atat mai putin cu toleranta si gandirea pozitiva.
    Intrebarile ar fi doua: pe de o parte cine este in spatele acestei mutari iar pe de alta parte cum va putea initiatoul acestei mutari sa ii struneasca pe toti anchilozatii in devalmasia avara a lacomiei fara limite. Pentru ca raspunsul la aceste intrebari ar putea prefigura tranferul si inteligent intitutionalizat dar si neconvulsiv catre un alt fel de clasa politica care ar putea relansa PDL-ul spre procente de peste 30% in viitoarele alegeri parlamentare. In noaptea asta se joaca pierderea alegerilor sau castigarea alegerilor viitoare de catre PDL. Ar putea fi noaptea istorica a Romaniei. Ma intreb cati dintre imbuibatii si incremenitii puterii si opozitiei realizeaza acest lucru. Cred ca extrem de putini.
     Domnii Antonescu si Ponta dovedesc inca o data ca sufera de autosuficienta si nu au habar ce se intampla. Ca despre simt politic nu poate fi vorba in niciun caz. Sa speram ca  undeva in esalonele trei si patru ale partidelor lor fierb totusi niste minti destelenite pentru ca altfel PDL-ul ia un avans considerabil care va putea fi contracarat extrem de greu in urmatorii ani. Nu ii iubesc pe niciunii. Sper insa cu disperare ca nu vom muri incet sub dominatia prostiei, lacomiei, inculturii si intolerantei fara argumente a unei clase politice imbatranite prematur. Pentru ca sanatatea noastra ca natie nu depinde decat de capacitatea lor de a fi toleranti iar bunastarea noastra ca natie (bunastare pe care o tot asteptam de 20 de ani si pe care fiecare dintre ei ne-a furat-o in mod sistematic) depinde de echilibrul dintre fortele politice.
    Sa speram ca artizanul mutarii din seara asta va avea puterea sa se lupte cu prostii si lacomii din ambele tabere. Altfel va trebui sa mai asteptam iarasi niste ani buni. Istoria ar putea sa fie rescrisa incepand cu seara asta. Cine este dispus sa ii dea o sansa?

      GANDIND... CHIAR SI PARALEL

    Gandind paralel... ar putea insemna si gandind pe langa subiect (deci anapoda sau dincolo de tipare), dar si gandind in paralel cu altcineva despre un acelasi lucru (deci un alt punct de vedere) sau, de ce nu, gandind despre altceva decat s-ar astepta cineva sa o faci. Evident demersul implica asumarea responsabilitatii celui care o face dar si toleranta pentru un alt punct de vedere. In ultima instanta este vorba despre libertate. Pentru ca libertatea incepe cu capacitatea de a gandi cu propriul cap si cu posibilitatea de a opta intre mai multe variante. Cand dependentele (inclusiv cele intelectuale) sunt in raport invers proportional cu variantele posibile de urmat si le exced pe acestea, gradele de libertate se micsoreaza. In consecinta, cu cat dependentele unui individ sunt mai mari, cu atat mai mult libertatea lui se diminueaza.
  Cu un zambet ce precede rasul sardonic, recunosc deschis ca ceea ce am scris mai sus poate lasa o minte bolnava (care se crede indreptatita  sa faca orice) sa creada ca am deschis cutia Pandorei.