Intermezzo floral

    In lunile alb pangarite de-un viscol avar
    Visat-am la gandul ce-ti zgarie-amar
    A sanului tau indelunga zvacnire
    Ce zdruncina-n mine farame, nedumerire.
   In tatuaju-ti, buchete de fluturi
   Ce umplu-al meu gand de dorinte,
   Vad chipul,
   Nisipul,
   Clepsidra ce-ti vantura timpul.
   A coapselor tale neimplinire,
   In lacrimi fuginde surasuri,
   In urme de buze, doar visuri
   Ce-ti mana din urma neprihanire.

   Sau cu alte cuvinte, cand tara arde, baba se piaptana. Si de ce nu? De ce sa nu incercam normalitatea chiar si atunci cand totul, incepand cu vremea sau durerile oamenilor au iesit cu totul din tiparul normalului? Atunci cand ragnetul surzilor ia locul dialogului, atunci cand singurul argument este alienarea, atunci cand singura ratiune a iubirii este sexul, atunci cand fuga de propria identitate devine ratiune de a fi, atunci cand cuvantul, dar unic oferit vietuitoarei numita om de catre divinitate,  devine instrument cu ajutorul caruia sa ne ascundem unii de ceilalti si nu ca sa ne putem intelege mai bine unii pe ceilalti, atunci cand ochiul nu mai priveste decat catre sine, atunci cand vorbele proprii nu vor  sa gaseasca decat  reproducere fidela in celalalt, atunci cand zambetul devine doar prima silaba a minciunii, atunci cand totul este absurd de nefiresc, tentatia poeziei poate lucra ca o palma, si ea la randu-i absurda, aplicata temeinic nevoii de bani. Cu atat mai nefiresc de absurda cu cat efectele ei nu pot fi resimtite decat in momentele de solitudine ale oricarui alergator singuratic in jungla asfaltata a avaritiei noastre. Candva am vazut un film cu Peter O`Tool. Juca rolul unui profesor de provincie intr-o scoala la fel de provinciala si la fel de incremenita in ridigitatea aparenta a insularilor. Totul se petrecea in timpul celui de al doilea razboi mondial. Zilele curgeau nefiresc una dupa alta facand pe plac razboiului si bombardamentelor care se tot apropiau cu fiecare zi ce trecea. In una din zile bombele au inceput sa curga foarte aproape de scoala. Copiii panicati au vrut sa fuga din clasa. Profesorul i-a oprit cu un glas autoritar dar nu cu timbru ridicat. Una din bombe a lovit cladirea scolii... Iar profesorul, printre suieraturi de srapnele si praful ce se scurgea din ziduri intr-un fel  obstinant de negare a pericolului, isi urma cu fervoare tentatia normalitatii. Si atunci de  ce nu si poezia?  Ma poate opri ceva ca in mijlocul gerului sa visez la inflorirea macinata in rosu si mangaiata in albastrul unei inflorescente ratacita pe campiii nesabuiti ai dorului de implinire intr-o perioada cand numai incruntarea ingrijorata pare sa fie singurul drum?