Aleluia 

      Am inceput prin a constata succesiunea dintre noapte si zi. Am continuat prin a constientiza succesiunea anotimpurilor. Apoi, pe masura ce am ocupat din ce in ce mai mult spatiul pe verticala in detrimentul mersului in patru labe (nu fi magar, ar spune prietenele mele; iar eu as raspunge angelic: ai prefera sa fiu bou?) am inceput sa constientizam ca ne sfarsim incet incet. Ca trecem. Fara sa stim de unde si catre ce. Si intotdeauna fara sa stim de ce. Iar pentru ca toate astea sa aibe cat de cat un sens pentru noi, am inventat timpul, timp care a reusit sa fie doar simbolul neputintei noastre de a dainui. Fara sa putem sa ne acceptam dimensiunile finite in timp si spatiu, am inceput sa ne comportam in fiecare clipa a vietilor noastre ca si cand am fi vesnici. Cumva un soi de refuz inconstient al finitatii noastre, cumva nevoia continua de nemurire.
     Si pentru ca toate astea nu au reusit sa tina timpul in loc, am inventat viata de apoi, trecerea intr-o alta dimensiune spirituala sau materiala, o viata viitoare. Crezand, sperand, fugind de moarte, inseland viata, mintind, hulind, zambind cu candoare sau refugiindu-ne intr-un trairism excesiv guvernat doar de superficial, hedonism, clipa si doar clipa cu orice pret. In toate astea fiind doar neputinta de a renunta la imediatul palpabil in favoarea unei vieti de “dincolo” impalpabila, iluzorie, de nimeni stiuta, incerta sub presiunea continua a trecerii noastre, trecere pe care nu o putem opri. Ne marim (femeile) sanii, buzele sau fesele, ne radem (barbatii) parul de pe piept, picioare si ne pensam, ne dorim corpuri imbietoare sau musculoase apeland la formule artificiale care pe termen mediu si lung exact frumusetea si musculatura le distrug, cream sisteme valorice care au la baza doar aparentul tocmai pentru ca aparentul este cel care ne aminteste cel mai mult de trecerea noastra. Ne aruncam cu dementa in frumusetea aparenta tocmai pentru ca este cea care trece cel mai repede amintindu-ne in felul asta ca trecem. Clipa ca eternitate reuseste sa ne faca hidosi, ne face sa nu mai realizam dimensiunea eternitatilor noastre de o clipa in eternitatea pe care nu o vom atinge niciodata. Un etern “dupa noi, potopul”.
     Constiinta puterii este si ea o forma de delir existential care duce mai mult spre alienare prin nevoia de a prelugi momentul si de a insela moartea dar ca esenta este tot o forma prin care tindem sa stopam trecerea. Incrementa aque decrementa. Nevoia aproape paranoica de a ingheta propria depreciere ne duce la excese greu de imaginat in starea normala de neutralitate fata de destinele semenilor nostri. Constiinta puterii asupra celorlalti lucreaza asupra propriului psihic ca un elixir al tineretii fara batranete si a vietii fara de moarte. Numai ca trecerea noastra, ca masuram timpul din cinci in cinci sau firesc din secunda in secunda, este implacabila. Ori in atare situatie cu atat mai mult ar trebui sa privim mai atenti la ce lasam in urma. Poate totusi exista o alta viata in care altcineva ne va pune in situatia sa induram dupa ce in viata asta i-am facut pe altii sa indure. Sau poate chiar in viata asta exista un maine care se va rostogoli furios peste azi. I-am obligat sa indure prin trufie, prin ipocrizie, prin exces de putere, prin prea multa umilinta sau nepasare, prin furtul identitatilor, prin minciuna sau perfidie, prin lacomie sau avaritie, prin parvenire sau orgoliu nemasurat, prin egolatrie sau delirul puterii. Nu, evident ca nu ne putem gandi la toate astea pentru ca acum este clipa noastra, pentru ca acum este vesnicia noastra iluzorie, pentru ca nimic nu ne duce catre dumnezeirea penitenta. Aleluia! Dumnezeu nu exista. Noi nu existam. Exista numai clipa si dorinta noastra de a fi vesnici. Exista doar neputinta noastra.