Parteneriate cu lapte si miere sau "evolutia manipularii"


         Ma omoara o multime de oameni cu nemaipomenita realizare a premierului in materie de imbunatatire a relatiilor cu China. Ba citeam intr-o postare, preluata dupa un articol  de blog, urmatoarea afirmatie: “SA NU UITAM: “Romania poate conta in apararea independentei sale pe sprijinul poporului chinez” a declarat la 23 august 1968 Zhou Enlai, Premierul Consiliului de Stat. Nu trebuie sa ne temem sa avem relatii de prietenie, relatii economice, culturale si politice cu China. China este un mare si devotat prieten al Romaniei. China a fost singura mare putere a lumii dispusa la un angajament de razboi cu Uniunea Sovietica, in august 1968, pentru a apara Romania in fata pericolului extrem si iminent de agresiune si ocupatie militara din partea fortelor Tratatului de la Varsovia.” Amendamentul meu ar fi urmatorul: au trecut peste 40 de ani iar atunci ne numeam Republica Socialista Romania. Acum doar Republica Romania. Sau mergem iarasi catre Socialista? Un parteneriat strategic cu China anuleaza de facto parteneriatul startegic cu SUA si apartenenta la NATO. Ca de aia se numeste strategic. Nu extinderea relatiilor economice cu China reprezinta o problema (sa nu uitam ca distrugerea pietelor traditionale romanesti se datoreaza tot guvernarilor din care isi trage seva USL) ci gafa diplomatica IMENSA (sa nu uitam ca nu actualul guvern a dus tratative de imbunatatire a schimburilor comerciale in scopul diminuarii dezechilibrului dintre importurile noastre din China si exporturile noastre catre China, net favorabile partii chineze). Sau, in cazul in care asta ar fi orientarea strategica a politcii externe romanesti, premierul ar trebui macar sa ne anunte si pe noi ca sa ne pregatim de o noua revolutie culturala. Apoi, realitatile acelei lumi sunt cu totul altele azi. Adversitatea dintre Republica Populara Chineza si URSS-ul de atunci nu aveau ca sursa independenta Romaniei socialiste ci pozitia de putere dominanta in cadrul sistemului socialist. Ca sa pui problema in felul asta, trebuie sa ai o foarte mare disponibilitate si dorinta sa te faci de ras in cel mai grotesc mod cu putinta. Mai este cineva in stare sa faca azi afirmtia, de o nastrusnicie mai mult decat bolnava, cum ca “Romania poate conta in apararea independentei sale pe sprijinul poporului chinez”? Globalizarea (iar China joaca un rol mai mult decat important in acest joc la scara planetara fiind prima care, dupa parerea mea, nu isi mai permite sa puna problema in termenii izolationismului socialist; nu sunt de amintit decat periculos de multele proprietati chinezesti din Africa, agresivitatea imperiala, deocamdata in faza de acaparare prudenta a unor segmente de economii nationale in Europa si in alte parti ale lumii”) nu mai are in vedere termenii de “imperialism capitalist”  (cu preponderenta sa componenta armata) si “imperialism socialist” (cu componenta armata la fel de mare ca si in cazul primului) ci in termenii mult mai perfizi ai dominatiei economice. Ori expansiunea chineza are ca motor exact pericolul unei crize de supraproductie. Ritmul de crestere a fost incetinit deliberat tocmai din cauza acestui pericol. A inclina balanta DEPENDENTEI economice in favoarea Chinei imperiale este la fel de periculos cu a depinde eminamente  de vest. De partea cealalta este in crestere scepticismul (eufemistic vorbind pentru ca de foarte multe ori se manifesta o opozitie chiar virulenta) euro-atlantic. Si in mare masura pe buna dreptate. Numai ca aici intervine perceptia noastra deformata asupra apartenentei noastre la vest versus apartenenta noastra la est. Nimeni din vest nu ne-a promis lapte si miere. Ba tind sa cred ca ei s-au asteptat ca noi vom pune osul la treaba. Ori in atare situatie cea mai mare vina o purtam noi. Noi suntem singurii vinovati ca nu vrem sa muncim ci sa fim toti rentieri, asistati sau milionari in euro. De muncit sa munceasca altii, nu?  Dumnezeu iti da dar nu iti baga in buzunar.
         Solutia optima pentru noi ar fi o dezvoltare economica viabila in care dependentele de exterior sa fie cat mai mici cu putinta sau care sa suporte socurile ce pot aparea in cazul dezechilibrelor pe care prezumtivii nostri parteneri externi le pot inregistra. Este asta posibil? Teoretic da pentru ca avem resurse suficiente sa ne dezvoltam solid. Practic nu, din doua motive. Primul dintre ele este acela ca, in timp, am facut pe dracu in patru sa ne lenevim ca popor, sa devenim indolenti, nepasatori si iresponsabili cu propriul nostru viitor. Acest lucru, facut posibil din cauza gradului redus de educare a cetateanului, de lipsa constiintei civice, lipsei de verticalitate, moralitatii complet indoielnice, lipsei reperelor, a dus la aparitia unei clase politice de o calitate extrem de slaba, fapt ce a generat o criza de leadership. Sau, cu alte cuvinte, o criza acutizata de conducatori care sa fie exponentii intereselor nationale, intereselor cetateanului. In felul asta pluripartidismul, respectarea legalitatii si a separatiei puterilor in stat au devenit doar bunul plac al unei oligarhii politice al carei unic scop este imbogatirea si deservirea intereselor de partid, interese partinice care NU au ca scop sa propuna o solutie doctrinara (si implicit economica si sociala) mai buna ci au doar  scopul inlocuirii celor care beneficiaza de posibilitatile continuarii construirii capitalismului bugetar (ala datorita caruia majoritatea averilor din Romania nu au fost construite prin initiativa privata, prin actiune antreprenoriala inspirata, asumata si responsabila ci prin capusarea averii nationale, prin matrapazlacuri si influente politice, prin acapararea disponibilitatilor executiei bugetare). Ori aceasta clasa politica (exceptiile din cadrul ei sunt regretabil de putine), complet refractara la propria educatie, parvenita, ipocrita, aroganta, aparuta din involburarea mizeriei omenesti iesita la suprafata prin balbotarea a ceea ce a fost rezidual depus in strafundurile societatii, face tot posibilul sa isi conserve pozitiile de putere dobandite. Si atunci revirimentul nostru, cel putin aparent, este imposibil. Dar numai aparent. Pentru ca exact societatea poate deveni factor regulator. Ar mai fi doar un mic amanunt: sa si vrea.