Hai sa-ti spun…

    Cred ca toata viata am fost bolnav de fericire. Sau de nefericire. Nu mi-a placut niciodata sa fac marturisiri bilantiere pentru ca intotdeauna am simtit ca atunci cand ajungi sa traiesti hranindu-te din trecut, nu mai ai viitor.

    Copilaria mi-am simtit-o foarte libera. Si independenta. Nu am evoluat sub presiunea autoritara a parintilor niciodata. Vacantele mele erau libere. Dar niciodata nu mi le traiam asa cum mi-as fi dorit. Nu se putea. In limitele posibilului insa, viata mea de copil nu a fost limitata de nimic. Si a fost foarte curata. Parintii si bunicii mei (nu stiu daca au facut bine sau rau) nu au incercat sa imi transmita frustrarile si angoasele si disperarile lor legate de soarta, de nedreptatile regimului sau de lipsurile casnice. Iar pentru mine libertatea era sa hoinaresc ziua intreaga (exploram) prin locuri complet necunoscute, de aproape fiecare data din ce in ce mai departe de casa. Sa umblu prin paduri sau sa ma innamolesc in noroiul vreunei balti, sa alerg in ploaie sau sa imi las ochii vrajiti de neimplinirea continua a miscarii unei flacari de foc la care coceam porumbi sau doar nascoceam povesti din viitor. Zilnica aventura a mersului cu caprele la pascut in timpul vacantei de vara, sau escapadele pe muntii (asa mi se pareau mie) din jurul orasului, sau prima tentativa erotica de la varsta de 7 ani, sau marfarul luat in timpul mersului si coborarea la balta de langa termocentrala (tot in timp ce marfarul mergea; acolo incetinea intotdeauna)  si baia lunga si epuizanta mai bine de 8 ore (trebuie sa recunosti: cam cat o zi de munca), sau fuga spre calea ferata ca sa numaram vagoanele unui tren ce se auzea de departe pufaind, ca o eliberare,  din cauza efortului pe care il depusese ca sa traverseze Defileul Oltului, sau lungile zile cand, pirati fiind, furam cartofi de prin gradinile oamenilor ca sa ne fie ziua mai aventuroasa pe insula noastra din mijlocul Oltului, insula la care ajungeam pe jos in verile mai secetoase sau inot cand apa era mai mare, sau… sau iubirile de copil de scoala generala… Poate intr-o zi ai sa ai puterea sa le asculti pe toate astea. Apoi adolescenta… cu lungile visari si lungile plimbari de unul singur, cu iubirile adolescentine continuu visate dar niciodata avute, cu antrenamentele epuizante (nu ti-am spus ca am facut scrima de performanta) si concursurile (fiecare oras era de fiecare data o alta aventura a cunoasterii; imi aduc aminte de ramurica de tei rupta din teiul lui Eminescu si de scobitorile luate dintr-un restaurant din Iasi ca sa le fac cadou colegilor de clasa; nu aveam bani sa cumpar cadouri: ramurica din tei cred ca am impartit-o la vreo zece… colege, evident) care mi-au antrenat simtul luptei fair, fara incrancenare, dar care te obliga sa dai din tine mai mult si mai mult, sa te depasesti. Si a fost si cu “sa ai grija sa ii oferi flori; ii plac foarte mult” spus baiatului pentru care ma “parasise” prietena mea de la sfarsitul generalei. Apoi nu am mai avut prietena tot liceul chiar daca au fost mai multe fete prezente in viata mea inca neinceputa. Si atat de mult mi-a placut tipa aia inalta si cu mersul ei drept si zambetul senin. Sau sa iti spun ca ma duceam in fiecare duminica la concertul Filarmonicii numai sa imi pot sprijini-irosi privirile timp de doua ore pe contururile atragatoare ale violoncelistei aceea inalta, bruneta cu parul lung si cu ochii mai negri decat intumecimea unde ma arunca de fiecare data constiinta faptului ca nu voi fi niciodata tinta ochilor ei sau a coapselor ei care invaluiau violoncelul intr-o stransoare de un erotism fara margini, gest care, in mintea mea, era singurul de natura sa il faca sa geama atat de armonios.  Sau as putea sa iti povestesc “ceaiurile saptamanale” la care ne strangeam toata gasca si unde evident vedetele erau tot Mugurel Vrabete de la Holograf si Gabi Cotabita (hazliu este ca peste ani am aflat ca ei la randul lor ma invidiau pe mine pentru modul cum eram si cum aratam si pentru fraza inteligenta si bine plasata sau pentru atacurile fara scapare la care imi supuneam interlocutorii cu fitze). Sau as putea sa iti spun cate ceva despre lungile ore petrecute in muzee. Sau zilele prea scurte cand citeam si cate o mie de pagini pe zi.  Sau as putea sa iti spun despre bataile izbucnite din te miri ce (drept este, nu prea multe), batai pe care incercam sa le evit dar niciodata nu am putut sa fiu las si sa le ocolesc de tot. Si ar mai fi concertele unor trupe, adevarate evenimente pentru noi la vremea aceea. Sau lungile partide de tenis de camp sau de masa, de baschet, fotbal sau handbal, de imens de lungile reprize de inot, de partidele de bridge sau wist, sau de orele in care ascultam cu aviditate muzica clasica sau un LP adus de cine stie cine prin contrabanda si care trecea din mana in mana pana il asculta tot liceul. Si… Si ar mai fi imens de multe de spus. Poate ar fi de pomenit despre barba pe care mi-am lasat-o sa-mi creasca in vacanta dintre clasa a unsprezecea si a  douasprezecea si de stupefactia profesoarei de biologie cand m-a vazut la repriza obisnuita de munca patriotica din timpul verii. Sau de ce as ocoli fervoarea prefacuta cu care mangaiam cate o banca pe care isi rezemase frumosul fund frumoasa mea profesoara de fizica in timp ce ne explica diverse legi dar mai putin legile firii (imi era si diriginta la clasa speciala de fizica de la cel mai bun liceu din oras) – drept pentru care eu am cerut la o sedinta cu elevii si parintii sa ni se faca si educatie sexuala, moment la care si parintii si profesorii au lasat capetele in jos rusinati, nu am inteles niciodata de ce – legile care ne erau de multe ori de neinteles pentru firile noastre salbatice de animalute sociale care nu isi gaseau rostul intre impunerile sociale si dezideratele personale. Si ar mai fi de spus… ar mai fi de spus, de rostit sentimentul permanent de neimplinire, de nefericire care imi ingreuna secundele de solitudine (multe, prea multe) in care visam sa o intalnesc pe EA pentru totdeauna. Dar lasa, sunt abia la inceputul vietii si sigur voi fi fericit. Apoi am fost barbat. Frumos. Cu fundul (bombat si ferm) si coapsele frumos conturate fara sa fie dizgratios  musculoase (sportul asta a desavarsit gena), cu un corp suplu si agil dar plin de vigoare fara sa fie plin de forme dar armonios construit, cu o energie care mie mi se parea a fi fireasca, incarcat cu vise si cunostiinte solide din mai toate domeniile… Si continuu zambitor in cautarea fericirii. Doar tristeti pe care le stapaneam intotdeauna cu mult umor si cu mult spirit. Tarziu am aflat de la o femeie ca lor le era cumva teama sa se apropie de mine. Ca impuneam o anumita distanta de netrecut, un mister si o inaltime de neajuns. Cum dracu? Eu imi paream firesc. Aaaaa… Cum era sa uit? DA!!! Dansul. Bucurie. Descatusare. Complet nebun. Complet lipsit de inhibitii. Complet dezlantuit sau pasional.

    Apoi… Apoi am inceput sa ratez evenimente care pentru orice om trebuie sa fie importante. Am ratat nunta mea. Am ratat nasterea copilului meu. Nu le-am simtit ca atare. Plin. S-au desfasurat sub imperiul nefericirii. Iar eu nu aveam puterea sa spun STOP pentru ca ma durea durerea ce urma sa o produc. Cum Dumnezeului aproape toate femeile importante din viata mea nu au avut puterea decat sa ma regrete cand nu le-am mai fost?