luni, 13 mai 2013





      Cu gandul la luna plina
    

      Imi mentin afirmatia, facuta in mai multe randuri, conform careia in tara asta nu exista nici stanga nici dreapta. Nici ca forma de manifestare politica nici ca sustinere. Deci nici ca organizare institutionalizata nici ca atitudine doctrinara asumata a sustinatorilor partidelor politice.
      Partidele nu sunt constituite pe baze ideologice ci pe afinitati si pe interese de grup care isi insusesc (de cele mai multe ori in mod complet abuziv) titulatura de partide de stanga sau de dreapta. In felul asta a fost si este posibil ca partidele de stanga sa aibe in conducerile lor cei mai feroce si abuzivi bogatasi. Acesti bogatasi sunt in proportie ingrijorator de mare doar promotorii,  dar si beneficiarii unui capitalism bugetar desantat, bogatasi ale caror averi au fost facute doar prin specularea vidului legislativ, a jafului activelor nationale, a santajului politic, a valorificarii discretionare a pozitiilor sau influentelor politice. Paradoxul partidelor autodeclarate de dreapta este existenta unor conduceri provenite majoritar din angajati sau fosti angajati ai sistemului bugetar. Evident si printre acestia se regasesc o multime de bogatasi formati prin exact aceleasi practici cu ale celor din stanga. De foarte multe ori, in spatele invectivelor si acuzelor facute sub protectia imunitatii parlamentare sau ale asa ziselor declaratii politice, interesele financiare sau de influenta ale dreptei lucreaza mana in mana cu ale stangii, formand in felul asta un zid de netrecut pentru orice muritor care incearca sa isi croiasca drum de unul singur, de foarte multe ori acest zid reusind sa inglobeze in structura sa de rezistenta o parte a slujitorilor justitiei. Nu de putine ori s-au inregistrat cazuri in care acte normative au fost emise doar in interesul unui grup restrans de persoane, sfidand in felul asta si bunul simt si alegatorul si ideea de legalitate.  
     Cu exceptia PSD (cauza fiind preluarea structurii organizationale de la predecesorul FSN ca unic beneficiar al patrimoniului si structurii teritoriale a PCR; PSD a trecut si el prin faza de partid-om pe vremea atotputerniciei lui Ion Iliescu; tranformarea sa s-a datorat existentei unui grup prea mare, la nivel local si central, din esalonul doi, trei si patru al inviatului PCR, grup pentru care vremurile au insemnat ocazia unica de a nu mai fi simpli executanti ai hotararilor CPEx. al PCR), toate celelalte partide  graviteaza in jurul unei personalitati sau a unui grup care imprima regulile si ritmul. Oricine, in aceste partide, care are un alt punct de vedere sau alta atitudine decat leader-ul sau grupul din frunte, este inlaturat. PNL nu exista ca partid in afara vointei celor maxim cinci “corifei” ai sai. Si asa a fost inca de la reinfiintare, de fiecare data hotararile si linia partidului fiind imprimate de un grup restrans. UNPR de asemenea. FC nu exista in afara personalitatii lui Mihai Razvan Ungureanu. PNTCD nu exista dincolo de presedintele sau. PDL a insemnat, o vreme, Traian Basescu. Ulterior, prin dezvoltarea baronilor locali (dupa sistem PSD) si a catorva potentati de la varf, PDL nu exista dincolo de baronii locali si un grup restrans de la varf. UDMR nu exista in afara grupului de cinci-sase insi de la varf. Romania Mare nu a existat in afara lui Corneliu Vadim Tudor. NR chiar nu exista deloc. Exista doar Mihail Neamtu care evolueza exhibitionist sub pseudonimul NR. PPDD, partid a carui doctrina este negatia, asa cum ii spune si numele, este partidul Dan Diaconescu facut cu ajutorul prietenilor, ai angajatilor OTV si ai oamenilor spectacol exhibati intens la OTV. PC… exista doar in jurul controversatei personalitati,  suspectei moralitati si averi a lui Dan Voiculescu. De fapt PC nu exista decat cu numele si doar prin forta trustului media controlat de Dan Voiculescu.
     Membrii de partid din partide sunt doar exaltatii, cativa naivi care chiar cred in principiile de stanga, dreapta sau centru si o foarte mare masa de indivizi care leaga ideea de mai bine personal de apartenenta la un partid sau altul, fara sa aibe vreo legatura teoretica sau practica cu doctrina in cauza.  De obicei toti acestia fie isi venereaza si isi urmeaza orbeste seful de partid, comportamentul politic propriu fiind doar o copie fidela, lipsita de personalitate, a sefului, fie sunt oportunisti care spera ca prin bunavointa sefului ierarhic superior sa duca un trai mai bun fara sa trebuiasca sa puna prea mult osul la treaba si fara sa fie in stare sa isi castige existenta mizand doar pe propria pricepere intr-un domeniu sau altul.
     Alegatorul… In majoritatea lui, NU EXISTA! Iar cei care se manifesta (constant sub jumatate din numarul total de electori), in majoritatea cazurilor nu se manifesta doctrinar ci doar se lasa cumparati. De mici avantaje materiale conjuncturale, de promisiuni niciodata tinute, de ura cu care a fost dresat impotriva unuia sau altuia. In felul asta se poate explica faptul ca sustinatorul infocat, inrait, visceralizat, indoctrinat, surd si orb la orice fel de argument, dupa numai cateva luni, constatand ca traieste mult mai prost decat i se promisese (cu toate ca logica lucrurilor ar fi trebuit sa il duca la concluzia ca nu se putea altfel), incepe sa injure, sa faca greve, sa se dezica, sa protesteze scrasnit, dar numai in gand, si fara sa fie in stare sa pretinda. In contextul asta un caz aparte este alegatorul (asa se pretinde cu toate ca am mari indoieli ca se duce vreodata sa voteze) de dreapta. Asta este critic, virulent analitic, inhibat, indecis, plin de prejudecati, ii este teama sa isi asume factual propriile convingeri neputand sa isi depaseasca teama de a fi ridicol sau teama de ceea ce ar putea sa spuna vecinii despre el, i se pare nefiresc sa isi asume propriul strigat de protest, suficient de inteligent si de instruit ca sa aibe pareri dar insuficient de inteligent incat sa accepte existenta si a altor inteligente, de cele mai multe ori incapabil sa dialogheze si mult mai dispus (decat ar fi firesc) sa isi asculte doar propria voce. In general este aproape incapabil sa accepte superioritatea cuiva si in acelasi timp incapabil sa isi uneasca forta cu fortele semenilor sai atunci cand lucrul asta ar fi necesar. Orgolios pana la a fi incapabil sa pretinda unificarea pentru un principiu dincolo de multimea de arivisti care il revendica. In felul asta se explica faptul ca atunci cand se lanseaza ideea unui protest, din spatele monitorului o multime de voci sunt gata sa darame muntii iar la locul protestului se strang trei sau zece sau in cel mai bun caz o suta de protestatari. Iar aici am in vedere si numele cu notorietate si pe cele fara notorietate.
       Concluziile mai trage-le si tu, cititorule (cu toate ca ma indoiesc ca ar exista mai mult de cinci pana la zece). Mie unul mi s-a acrit sa tot trag concluzii fara sa las niciun fel de urma in mintea nimanui, asa ca ma limitez sa latru la luna: niste idioti!


Niciun comentariu: