Formalismul religios versus credinta!!!! 

     Punctul comun al formalismului religios si credintei,  este omul. Nu mai depate de saptamana trecuta am vazut (la tv) o multime imensa de “sutane” imbracati toti de sarbatoare (cu patrafire aurii) defiland fastuos catre o destinatie incerta. Cui foloseste aceasta desfasurare de “forte”? Pe cine vrea sa impresioneze o asemenea dezlantuire formala de sutane marsaluinde? Nu am putut asemui acea mare masa preoteasca decat cu defilarile oamenilor muncii de la orase si sate, acele defilari de 1 Mai sau 23 August cand, prin dimensiunea numarului participantilor, se incerca sa ni se insufle frica de dictatura proletariatului. Aiurea! Fie ca eram muncitori sau agricultori, functionari sau oameni de litere, intelectualitate tehnica sau slujitori ai Thaliei, dictatura era doar a unui grup asupra intregii populatii. Formalismul asa zis proletar exhibat si umflat pana peste limita veridicului au facut din acele demonstratii de forta simbolul grotescului social.  Personal consider ca  libertatea individului este invers proportionala cu numarul  dependentelor sale. Ori in atare situatie libertatea proprie se termina acolo unde libertatea celuilalt este limitata de manifestarile libertatilor mele.  Nu as limita-o la conceptul hegelian in niciun caz (preluat ulterior de catre marxism-leninism) conform caruia libertatea este necesitatea inteleasa. Si asumata, evident. Ori un momentul in care cineva incearca sa imi impuna sau sa imi induca drumul pe care vreau sa merg desfiintandu-mi prin forta sau manipulare liberul arbitru, mi se pare ca trec intr-o alta forma de dictatura a unui grup asupa unei majoriti. Mi se pare ca absolutizarea aspectelor formale ale manifestarilor religioase institutionalizate  in detrimental esentei credintei, nu face decat sa deturneze chiar sensul celor zece porunci, acele porunci pe care eu unul le-as asimila unui soi de declaratie de principii ale credintei. In momentul in care institutia religioasa deturneaza esenta si o duce catre perceperea si impunerea imaginii fortei ei, in momentul in care vanitatea spectacolului transcende (aproape metafizic, ar zice un mai tanar prieten) generozitatea, binele, decenta in manifestare, pietatea, daruirea, compasiunea, in momentul in care institutia se arata mult mai interesata de propria imagine, de propriile venituri, de propria-i forta, de influenta sa din ce in ce mai mare si mai putin de soarta unui nevoias aflat in suferinta, de soarta unui copil care moare pentru ca parintii nu au nu stiu ce suma de bani (derizorie in comparatie cu veniturile bisericii) care l-ar putea salva, in momentul in care prefera intai sa acuze in loc sa inteleaga si sa salveze suflete, in momentul in care megalomania ia locul smereniei in fata minunilor dumnezeiesti pe care le poti intalni la tot pasul, in momentul ala poti spune ca trufia institutiei a luat locul dumnezeirii. Iar in momentul ala credinta a fost subminata pana la esenta ei: sufletul omului. In momentul ala orice om va sti ca poate sa fure, sa insele, sa faca tot ce este mai rau cu putinta daca se duce sa pupe niste moaste, daca sustine financiar institutia  si nu credinta, daca face donatii institutiei si nu acte de binefacere indreptate catre oameni, daca spune o rugaciune atunci cand inseala un semen. In momentul in care inlocuim bunatatea cu formalismul spectaculos, cu bigotismul de conjunctura, cu plecaciuni, taras in genunchi si cruci adanci doar pentru ca “asa se face”, in momentul in care gandul la marea ghiftuiala ne indeparteaza de tot ceea ce inca este trist, nedrept, suferind pe lumea asta, in momentul in care nu facem decat, cu luni bune inainte, sa ne pregatim pentru un mare chiolhan motivat religios,  in momentul in care facem gesturi formale doar de teama pedepsei divine ce ar putea sa vina, in momentul in care ne preaslavim formalismul institutionalizat doar ca sa mai crestem ratingul, in momentul in care ne dam voie sa fim atat de conformisti si, uitand de constiintele noastre, spunem soptit “ssstttt… asa ceva nu se spune cu voce tare”, in momentul ala, de  fiecare data, il mai omoram putin pe Dumnezeu. Chiar in noi insine.
      Stiu, cand vei citi, daca vei citi, vei fi patruns pana in maduva oaselor de formalismul bisericos si uitand de credinta ta vei spune ca vorbele mele sunt blasfemie. Stii ce? Putin imi pasa!