Un bal cu strigare


       De cateva zile tot vreau sa scriu despre un congres despre care nu as putea scrie decat ca este complet nefiresc. Cum adica un partid de stanga sa aibe un congres comun cu inca un partid si un sfert de dreapta? Ma refer la preconizatul Congres Extraordinar al USL. Hai baieti, macar trageti un partid unic ca sa stim cum sta treaba. Asta va doriti? Deocamdata va uneste obiectivul comun "jos Basescu". Dar dupa? Ca altceva nu aveti in program. Poporul asta nu merita atentia voastra? Hmmm... Comvingerea mea este ca odata ce o sa ajungeti la putere (daca nu chiar ceva mai devreme) o sa va faultati la greu unii pe ceilalti.
      Toate astea au palit insa total in fata unei realitati paralele dar mult mai adevarata si reala la care am participat: un bal de caritate organizat in favoarea strangerii de fonduri pentru copiii cu handicap locomotor. Anul trecut au fost vizati copiii autisti.
      Nu va asteptati sa vorbesc despre toalete (in mare, destul de anoste... dar ce poti pretinde unor politicieni ai momentului si unei clase mijlocii si acelui segment, foarte redus, de oameni bogati, in formare, care nu au prea fost interesati de stil,  rafinament si cultura si care de prea multe ori dovedesc cu obstinatie ca nu au deprins nici macar bunul simt?) Nu am sa vorbesc despre meniul  nu atat saracacios cat complet fara clasa pentru un asemenea eveniment cu pretentii. Nu am sa vorbesc despre amalgamul de talente cu termenul de garantie expirat sau despre cele abia in formare care au tinut sa evolueze in fata unei asistente aproape adormite de propria indiferenta. In definitiv este mai mult decat laudabil ca fiecare dintre ei si-au daruit  o parte din fiinta lor, in ultima instanta pentru acei copii. Iar lucrul asta este mai mult decat laudabil. Ma inclin in fata tuturor. Nu am sa vorbesc despre stangaciile acelor chelneri incropiti si despre locatia mediocra. In definitiv este laudabil ca patronul a gasit de cuviinta sa isi puna localul, pentru o seara, in sprijinul acestei actiuni, fara sa mai aibe importanta care i-a fost mobilul. Nu am sa vorbesc nici macar despre fata aia inalta de numai 50-60 cm care abia  termina liceul si vrea sa dea la arhitectura si care si-a donat cateva picturi care sa fie scoase la licitatie  iar in felul asta sa ajute alti copii cu handicap. Nu am sa vorbesc despre ochii care spuneau "am vrea si noi sa fim ca voi", nu am sa vorbesc despre gesturile frante si pasii tremuranzi, nu am sa vorbesc despre disperarea calda din ochii parintilor sau despre copiii aia care se miscau cu foarte mare greutate si  carora  fiecare miscare parca le provoca dureri insuportabile (asta in cazul celor care se pot misca cat de cat) dar care zambeau jenati de parca si-ar fi cerut scuze ca exista.  Nu am sa vorbesc despre glasul cristalin si cuvintele clare ca apa de izvor ale fetitei de 8 ani imobilizata intr-un scaun atunci cand ne spunea ca vede cum ceilalti copii o exclud din vietile lor dar ca ea oricum ii iubeste pe toti si vrea si ea sa fie ca ei... macar atat cat poate ea. Nu am sa vorbesc despre gandurile lor nespuse care nu cer decat sa fie socotiti oameni si nu ciudatenii, artefacte existentiale. Nu am sa vorbesc nici macar despre cat de nesemnificativ hidoase par existentele si atitudinile permanent galagios fara substanta ale majoritatii politicienilor care ar trebui sa fie primii care sa vorbeasca despre aceste existente amputate si primii care sa se plece cu piosenie asupra acestor destine chiar daca asta ar insemna sa uite de interese personale sau doar de partid. Am sa vorbesc insa despre ceea ce oamenii adunati acolo au facut sau nu au facut. Oricare dintre cei prezenti ar fi putut dona macar cate 1000 lei. Sub orice forma. Sigur s-ar fi strans cateva zeci de mii de lei avand in vedere numarul destul de mare de oameni de afaceri si politicieni prezenti. O nimica toata dar oricum mai mult decat nimic. Si poate un inceput. Sau macar un gest cu putere de exemplu. Un gest prin care sa arate ca le pasa. Un gest prin care sa multumeasca sortii pentru faptul ca pot face lucruri simple (cum ar fi sa vorbeasca sau sa mearga) fara ca asta sa le produca durere sau frustrare. Dincolo de existenta celor aproximativ 20 de obiecte scoase la licitatie (tablouri, icoane, obiecte de artizanat), nu pot sa nu remarc preturile derizorii la care au fost licitate. Nu stiu de ce organizatorii au pretaluit niste obiecte cand de fapt scopul nu era valoarea obiectelor. In fine... nici asta nu este foarte important. Importanta, simptomatica, condamnabila mi s-a parut participarea celor prezenti la exact scopul participarii lor. Credeti-ma ca pe multi de acolo (oameni de afaceri, politicieni, oameni de cultura) ii stiu si le stiu posibilitatile financiare. M-a dezgustat faptul ca oameni care stau pe macar cateva milioane de euro nu au fost in stare sa isi desfaca portofelele si sa doneze o suma care pentru ei nu ar fi insemnat nimic. Adica cum fratii mei? Declarativ suntem plini de compasiune, aplaudam curajul si candoarea acestor copii dar cand vine vorba sa daruim doar putin confort material sau bani pentru asietenta medicala, mai important devine propriul buzunar? Nu inteleg cum de putem sa fim atat de meschini si atat de perfizi in festivismul nostru lipsit de substanta. Cum domnule sa ne declaram prin cuvinte plini de compasiune si "dragii nostri copii" si "dreptul la viata" si alte bla bla-uri din astea sforaitoare si sa nu fim in stare sa ne scobim in buzunar pentru o suma care oricum nu inseamna mai nimic pentru noi pe cand pentru ei poate face diferenta dintre viata  si moarte. Dumnezeule, chiar ai fumat marihuana si nu mai intelegi ce se intampla pe pamant?